duminică, 23 decembrie 2012

"Oamenii sunt persoane sociabile doar pentru faptul ca urasc singuratatea"

    Primul gand care mi-a trecut prin cap atunci cand am citit enuntul de mai sus a fost acela ca e total gresit sa incerci sa te inconjori de oameni doar pentru ca iti este frica de singuratate. Teoretic ar trebui sa ne apropiem de ceilalti doar pentru ca ii placem si nu din oricare alt motiv egoist cum ar fi nevoia de ei.

     DAR noi nu traim intr-o lume teoretica. Realitatea acestei lumi ne aduce in fata acelor lucruri care par gresite in ochii tuturor, dar de fapt nu sunt.
    Daca mancam pentru ca avem nevoie de hrana si nu neaparat pentru ca ne place asta nu e un lucru rau. Daca bem apa, daca dormim, daca ne imbracam, ...,  pentru ca avem nevoie nu este gresit. Atunci de ce ar fi faptul ca suntem persoane sociabile doar din nevoie?
    Noi nu suntem fiinte perfecte, iar nevoia de a fi in preajma oamenilor este normala si nu o marca e egoismului.
    Cred ca la baza intregii societati sta nevoia oamenilor de alti oameni. Cred ca la baza iubirii sta nevoia oamenilor de alti oameni. Cred ca la baza tuturor legaturilor dintre oameni care implica si sentimente
sta tot nevoia oamenilor de alti oameni. Fara aceasta nevoie lumea ar fi un loc foarte ciudat si diferit de tot ce exista astazi.
   Probabil frica de singuratate este ligandul care ne tine pe toti impreuna...

vineri, 24 februarie 2012

Frica


A trecut aproape un an de cand nu am mai scris nimic. De cand nu am mai putut scrie nimic...
dar nu din cauza ca nu am avut nimic de spus, ci fiindca mi-a fost frica sa-mi arat slabiciunile. Mi-a fost frica sa admit ca nu sunt atat de puternica pe cat credeam. Sau pe cat as fi vrut sa fiu. Insa slabiciunea mea nu a disparut doar pentru ca a fost ascunsa. Nu dispare nici acum, cand scriu. Mi-e prea frica ca sa lupt impotriva ei. Mi-e prea frica ca sa incerc sa gasesc o cale de a lupta.


Frica...


Frica ma paralizeaza. Imi ingheata corpul, dar gandurile nu. Vad in minte tot ceea ce ar trebui sa fac. Sau sa zic. Stiu ca am dreptatate, dar raman paralizata. Nu pot. Ma infurii pe mine din cauza neputiintei  si totusi nimic nu se schimba. Data viitoare  va fi la fel. Frica. Si iar... Si iar...Ar fi fost mult mai simplu daca nu as fi fost capabila de nimic, dar nu. Ma simt ca si cum as avea o suma de bani extraordinara, dar pe care nu o pot folosi.
Ma intreb daca asa va fi mereu: doar sa tac, doar sa privesc. Mi-e frica  sa aflu raspunsul. 


As vrea sa vina cineva si sa-mi spuna ca e normal sa ma simt asa. Ca asa trebuie sa ma simt. As vrea sa si cred asta. Improbabil. Imposibil.






Sfarsita...

Vreo 2 minute te-am privit incontinuu. Tu nu m-ai vazut. Doar chipul ti l-am recunoscut. Privirea iti era schimbata, cuvintele asemeni. Zambetul era cu totul altul. Strain. Ieri s-a sfrasit, dar parca au trecut un milion de ani de atunci. Nu prea inteleg eu de ce s-a sfarsit. Acum trebuie sa merg mai departe. Poate fara sa privesc in urma. E greu sa nu privesc in urma, fiindca sunt amintirile acelea care-mi invadeaza mintea in fiecare secunda. Iti mai amintesti cand eu eram trista si plangeam si tu te-ai asezat langa mine? Mai stii ca n-ai plecat pana nu am inceput sa rad? Mai tii minte ziua cand mi-ai promis ca prietenia noastra va dure cel putin 126 de ani? Eu te-am crezut si acum nu inteleg de ce dupa un an s-a terminat. Imi amintesc in fiecare clipa cum imi spuneai cat de mult ma iubesti.
Astazi te privesc fara sa inteleg schimbarile astea bruste. Intotdeauna mi-ai spus ca sunt naiva. Pana acum nu ti-am dat dreptate. Stiu ca am gresit si eu, dar nu uita ca ai gresit si tu. De ce n-am putut trece peste asta?
                       20 aprilie 2010