duminică, 2 februarie 2014

Fericirea...

A trecut atat de mult timp de cand m-am simtit ultima data fericita, de cand am vazut ultima data pe cineva fericit, incat nici nu mai sunt sigura ca exista cu adevarat. Imi pare ca fericirea este o nascocire a sufletului meu bolnav care in fiecare moment tanjeste dupa ea. Macar pentru o clipa. O clipa in care timpul se opreste in loc, iar trecutul si viitorul dispar sub energia momentului.

O clipa in care nimic altceva nu mai conteaza, in care sunt doar eu. O clipa in care nimic altceva nu exista. Nici suferinta. Nici durere. Nici tristete. Nici macar oameni.

O clipa in care fericirea este atat de intensa incat o pot atinge, o pot mirosi, o pot gusta. Atat de puternica incat simt cum imi invaluie trupul. Si brusc acesta nu-mi mai apartine. Nu ma mai pot misca. Nu mai pot vorbi. Nu o mai pot ascunde oricat de mult as incerca sa estompez zambetul larg ce imi este imprimat pe chip.

O clipa in care simt ca ochii imi stralucesc. Ca stralucesc cu totul. Emanez fericire.

Si simt cum fericirea mea se imprastie in tot Universul. Cum fericirea me devine Universul...