duminică, 2 martie 2014

Zidul


Mi-ai cerut sa daram zidul dincolo de care se ascundea sufletul meu. Voiai sa-i afli toate secretele. Sa observi, sa analizezi, sa intelegi.

Ti-am aratat. Imi doream atat de mult sa-mi cunosti sufletul, sa afli ce se gaseste chiar si in cel mai intunecat ungher al lui, incat nu a mai contat cat imi era de greu sa ma dezbrac de fiecare voal in care imi invelisem cu grija toata fiinta mea. Imi era atat de greu sa raman fragila, sa ma arat descoperita in fata ta, incat parea ca o sa ma doara. Dar totusi, rezistand instinctului de autoprotejare, m-am deschis tie. Ca sa vezi si tu.

Sa-mi vezi cea mai de pret comoara. Sa te minunezi, poate. Sa observi, macar. Stiam ca nu e cel  mai frumos lucru din lume,  dar e unic. Credeam ca valoreaza ceva. Cel putin pentru mine.

Si ai plecat.

N-am inteles nimic. Dar, acum, cand iti observ privirea senina, totul e clar. Tu n-ai vazut sacrificiul imens pe care l-am facut. Pentru tine a fost eveniment banal. Nici n-ai incercat sa deslusesti tainele sufletului meu fiindca ai crezut ca nu merita.

Am simtit furie. Am vrut sa te urasc. Dar oare aveam dreptul?

Ma tot gandesc... Oare n-ai fost in stare sa vezi nimic? Sau chiar nu era nimic de vazut?




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu